Ma gandeam zilele trecute ca romanasul nostru a mai trecut o bariera – cel putin asta mi s-a relevat de Sarbatori: a depasit magia hainelor de vitrina si a inceput sa-si doreasca sa…manance mai bine. Nu cu mult timp in urma era un consumator fervent al vestimentatiei “la moda” si pentru asta era in stare sa manance biscuiti dimineata, pranz si seara.
Dar iata ca de aceste Sarbatori s-a aratat la fata un alt tip de consumator, pretentios, curios, autodidact, rafinat cultural care este dispus sa consume ceva timp si nu putin, in fata rafturilor cu condimente sofisticate, a branzeturilor clar importate, a carnii slabe si bauturilor fine.
Nu constituie majoritatea, oarecum d-abia il ghicesti in fata rafturilor, dar mi-a placut sa-l vad, sa-l observ si sa cred in priceperea lui culinara.
Nu sunt un om cu pretentii, deci nici nu ma invart intr-o astfel de lume, insa nu pot sa bag de seama, de ceva timp incoace, tendinta oamenilor de-o seama mie, adica nici prea tineri, nici prea batrani care tin la a-si prepara propriile bucate dupa retete prea putin traditionale.
Si asta insinuandu-se treptat ca o cultura: de la selectarea ingredientelor de buna calitate, prepararea mancarii cu ustensile profesionale, pana la aranjarea desavarsita a meselor.
Nu vorbesc aici de oameni cu posibilitati materiale deosebite, ci persoane cu un venit stabil, care isi platesc darile catre stat, care au sau nu au o masina, dar au o casa si care definesc “rasfatul” personal si printr-o masa rafinata si delicioasa a la Haute Cuisine.
Sa fie efectul mass-mediei, de prigonire excesiva a alimentatiei cu E-uri ? Sa fie emisiunile televizate MasterChef in care cineva produce show pe munca si priceperea altora ? Sa fie inceputul sfarsitului fast-food-ului atat de imbratisat dupa ’89 ?
As vrea sa cred ca niciuna dintre ele. Imi place sa cred ca romanii incep sa-si descopere si alte valente in afara de cele de a-si indestula stomacurile avide cu sarmalute cu mamaliguta, care, let’s face it, ne defineste.
Si asta nu intr-un mod aristocrat, caci concetateanul nostru nu are buget de French Cuisine, ci printr-o cautare instinctiva aproape, a ceea ce unii numesc savoir-vivre. Un savoir-vivre venit de cele mai multe ori dintr-o interfata culturala, fara pretentii financiare, dar cu rezerve de rasfat sporadic, ca o reimpacare cu propria-i persoana. Persoana celui care poate fi pentru sine atat garcon cat si sommelier, atat client cat si Maitre.
Nu pot decat sa ii salut venirea pe acest taram cu tente fanariote, caci este un alt soi de civilizatie.