De copil am visat sa zbor spre stele. Inversunarea a fost pe masura varstei de atunci, cumparandu-mi zeci de carti, unele mai romantate, altele mai editorialiste, despre pamant, planete, luna, univers. Nu am pregetat sa le parcurg paginile, ci chiar am insistat in a le conspecta. Cu gandul ca la un moment dat se va intampla. Mai tarziu am inteles ca nu am fost daruita cu acele calitati ce deschid drumul spre stele si am ramas cu nostalgia mirajului din copilarie. Dar nu am renuntat la a privi stelele. Pulsatiile lor sunt atat de diferite precum oamenii: cei mai vizibili te atrag ca un magnet insa dureaza mai putin in viata ta, iar pe cei mai stersi iti ia o viata sa-i cunosti si cand o faci, nu mai ai timp sa te bucuri de ei.
Cine nu s-a pomenit pe un varf de munte la ceas de seara, cand stelele apar, iar luna e umbrita de un nor razlet, nu a vazut una din minunile naturii. Mi s-a intamplat in Retezat, un munte de suflet as zice. Pe masura ce noaptea coboara pana si in cea mai adanca vagauna unde intunericul salasluia pasnic, stelele se patrundeau de propria splendoare ingemanandu-se in constelatii pe care am incercat sa le invat de pe de rost, chiar daca mi-au jucat mult prea adesea feste. Priveam uimita risipa de astrii, de parca cineva ii aruncase din abundenta. Aproape inghesuiti unul in altul, ma fascinau si imi dadeau un sentiment de vesnicie pe care nu l-am mai avut niciodata. Incercam sa strabat cu privirea fiecare colt de cer ca nu cumva sa risipesc, din ignoranta, frumusetea impartasita. Pana si greierii amutisera de atata splendoare.
Au trecut anii si mi-am amintit de acele clipe magice cand baietelul meu m-a intrebat: “Mama, stiai ca tancurile sunt facute din kilograme de stele ?”.