Dragul meu pescăruş,
Mă încăpăţânez să-ţi scriu şi astăzi…
Trecuseră patru ani de la încheierea liceului. Stăteam într-o cârciumă din preajma şcolii şi povesteam cu R. despre cele mai tâmpite momente trăite-n decursul celor patru ani. După a doua bere, R. mi-a propus să facem o vizită clasei noastre dragi şi scumpe – nu era mare lucru, doar eram foarte aproape.
Am dat-o înainte cu nu şi nu şi nu, mi-am jurat să nu mai calc în viaţa mea pe acolo, dar atât de mult a insistat, cu cât insista mai mult, cu atât i se aprindeau ochişorii mai tare, atât de mult a insistat încât am zis: fie, hai să terminăm şi berea asta şi mergem. R. fuma foarte mult, eu nu fumam în oraşul ăla, dar nu mă puteam concentra, văzându-l cum aruncă fumul înspre tavan, aşa că i-am cerut o ţigară. Şi încă una.
Întotdeauna am urât excursiile cu clasa, multe au fost evitate cu succes. Scurtul nostru drum spre şcoală mi-a adus aminte de una dintre plimbările groaznice efectuate pe cărările patriei. Cu cât mă apropiam mai mult de poartă, cu atât simţeam mai clar totul: răul de maşină, ţipetele isterice ale colegilor, nu mai pot, trageţi pe dreapta, trebuie să vomit neapărat, nu stăm decât 10 minute, grăbiţi-vă, nu pot să mănânc nimic, pentru că încă mi-e rău, Doamne, cât mi-e de rău…
Şi-am intrat. Pe R. îl încerca o emoţie specială, fremăta, mă lua de braţ şi-mi povestea nu ştiu ce moment cretin petrecut pe holul acela, îţi mai aminteşti, ce ani, bine că am scăpat. Da, bine că am scăpat, zic şi eu. În ultimul an, dimineţile-mi erau cumplite, îmbrăcam aceleaşi haine bătrâneşti, încercam să-l încurajez pe omuleţul din oglindă, hai, încă puţin, trecem noi şi de ziua asta, la franceză plecăm, o scoatem noi cumva şi cu teza de săptămâna viitoare, o scoatem noi cumva şi cu examenul de maturitate. Specific mie – totul căpăta o trăsătură atât de hidoasă, totul era împachetat sub forma unei tragedii nemaivăzute…
Iată-mă, totuşi, am scăpat, sunt viu, am intrat pe la profesori, nu mi-a zis nimeni nimic, nu m-a întrebat nimeni nimic, nimeni nu mă ceartă, nimeni nu îmi explică nimic, sunt un om liber. Iată, clasa noastră – nimic nu s-a schimbat. Aici stăteam eu, în prima bancă, rândul de la uşă, aici stătea I., draga mea I., colega mea de bancă… În banca asta mi-am irosit atâtea ceasuri, zilnic, transpirând, încercând să par interesat de lecţie, numărând clipele până la pauză, rugându-mă să treacă de numele meu.
Chircit, aşa, capul plecat… ştii cum e. Umil, aşa, asta e lecţia pe care am învăţat-o foarte bine în acei ani. Nu comenta, nu pune întrebări, vorbeşte când eşti întrebat, cât mai puţin, cumpără-ţi cât mai multe pachete de şerveţele, să ai la tine cel puţin 4-5 pachete. Hidroman, aşa-mi spunea G. Îmi transpirau palmele atât de tare încât lăsam o baltă măricică, sub bancă.
Săracul, se gândea mătuşă-mea, cum te va putea ţine cineva de mână…? Ei, au fost, au fost – destul de multe, nu mă aşteptam să fie atât de multe care să mă ţină de mână. Dacă şi tu ai problema asta care poartă numele de hiperhidroză, atât îţi spun: există mulţi oameni care ar fi dispuşi să te ţină de mână, mai mulţi decât ai crede.
Ascultă-mă, eu chiar transpir foarte tare, uneori, ca şi cum m-aş fi spălat pe mâini şi aş fi decis că nu mai are rost să folosesc prosopul.
Muzeu, dragă, muzeu. Am aprins lumina. A, păi de ce ne speria atât de tare spaţiul ăsta? Ne uităm la tablă, ne mângâiem barba, privim planşele, da, da, frumos, frumos, tragem perdelele, da, uite curtea, sala de sport. Ne aşezăm la locurile noastre, pe urmă luăm fiecare câte o bucată de cretă, eu încep să transpir foarte tare.
Toate sunt aşa cum le-am lăsat, acum patru ani. R. îmi arată câteva însemnări pe care le făcuse, în interiorul unei bănci, râde. Lipsesc profesorii, ar fi fost frumos să fie şi ei pe acolo, personaje de ceară, ca la Madame Tussauds. Să nu te întrebe nimic, ce ai făcut, cum mai eşti, nu ai cunoaşte răspunsul la astfel de întrebări.
Da, unii dintre colegi au copii, s-au căsătorit, sunt la casa lor, muncesc asiduu, fac carieră, e plină lumea lor de glorioase realizări. Tu… bei cu R. şi speri că într-o zi… Într-o zi, ce? Într-o zi, o să apese Dumnezeu pe butonul de „restart”, o să clipeşti ciudat, de câteva ori, pe urmă o să-ncepi să râzi: ce minunată e dimineaţa asta, atâtea lucruri sunt de făcut pe pământul acesta, mă aşteaptă atâţia oameni, mă cheamă atâtea împliniri! Cât de minunat sunt, ce energie am, ce poftă de muncă am! Sunt un om senzaţional şi nu mă voi opri din a căuta, din a învăţa lucruri noi. Sunt atâtea de făcut pe aici. Să ne suflecăm mânecile şi să începem!! DA! Şi uite câte făpturi minunate mă-ncojoară, mă duc să vorbesc cu acel om, pare interesant.
Şi-ajungem în curte, între timp a apărut în peisaj şi portarul, îl salutăm, ne salută. Nu ne întreabă nimic, absolut nimic, ne oprim să admirăm şcoala şi sala de sport, sunt atâtea care seamănă leit cu astea două… Şi R. îşi aprinde cu nesimţire o ţigară şi eu îi cer una, fără să stau prea mult pe gânduri. Niciodată nu mi-am dorit să fumez în curtea şcolii, pe atunci nu fumam decât pipă, o dată în an.
Dar plescăi fericit, fericirea iese din matcă, acum patru ani nu aş fi putut să fac asta, dacă aş fi vrut. Sunt un om liber. Îţi dai seama, bă? Fumăm în curtea şcolii şi nu ne zice nimeni nimic, uite, portarul se uită la noi şi nu ne zice absolut nimic. R., fumător destul de serios prin liceu, care se ascundea pe după nu ştiu ce blocuri ca să fumeze o jumătate de ţigară, nu pare să fie în asentimentul meu. Fumează fără grabă, dar vădit întristat.
La ce ne foloseşte, băi, zice, după o vreme, la ce ne foloseşte…? Aş da chestia asta pe un strop de linişte ca aia de atunci, fără atâtea frământări, ce fac cu viaţa mea, încotro, insomnii, depresie…
Am tăcut. Ne-am stins ţigările. Eu am tuşit tot drumul spre casă şi mi-am promis, pentru a nu ştiu câta oară, că-mi voi schimba viaţa, că voi fi mai bun ş.a.m.d. Revăd momentul, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, reconstitui bucuria. La patru ani distanţă de anii de prizonierat petrecuţi în clădirea aia cenuşie, sărbătoaream cu adevărat.
Reprezentant al corpului didactic (cu un sfert de normă, da’ bine şi aşa), paznicul a luat act de această sărbătoare – patru ani de la părăsirea închisorii. E drept, am fost transferaţi către alte locuri de detenţie, da, dar senzaţia de sufocare parcă nu a mai fost atât de oribilă. De, mai îmbătrâneşti, nu te mai afectează atât de tare orice chichiţă, nu?
Ce faci de revelion, bă? Nu ştiu, stau cu ai mei. A, şi eu, şi eu…