Dragul meu pescăruş,
Am să-ţi scriu ca şi când te-aş cunoaşte, ca şi cum te-aş vedea aievea. Scriu cu pixul. Pe hârtie. Nu am mai făcut de mult asta şi e grozav.
Voi presupune că ai o casă la fel de mică precum a mea, că aria ei e mai mare sau egală cu vârsta pe care o porţi. Casa ta e la fel de mică precum a mea şi probabil la fel de prost încălzită (dar măcar nu ai igrasie). Îmi pare rău. Şi îmi pare rău că am început aşa, acum îmi dau seama cât de bine ar fi fost să mai zăbovesc câteva clipe, să te privesc cum dormi.
Cum spuneam, casa ţi-e la fel de mică precum a mea, iar pereţii s-au săturat să asculte doar o singură voce, protestează, vor diversitate. Am să presupun şi că eşti băutor de cafea. Eu nu sunt decât o dată pe săptămână, iar azi se împlineşte sorocul. Şi am să zâmbesc şi am să tac – deşi nu e specialitatea mea – şi-apoi, după acest moment glorios, îmi vei spune că te bucuri că mă vezi, că te bucuri cu adevărat. Şi uite aşa ajung să-ţi împletesc părul, mă descurc de minune, nu am mai făcut asta niciodată.
Şi tu vei constata că eşti femeie, nu bărbat, cum ai crezut cu câteva clipe în urmă. Dar nu contează, pentru că remarca următoare ţi s-ar fi potrivit şi dacă ai fi fost bărbat: „Ai îmbătrânit”.
Şi vei mai lua o înghiţitură din cea mai proastă cafea pe care ai băut-o în viaţa ta. E aşa de necăjită pentru că m-am ocupat eu de ea şi eu nu ştiu să mă ocup de lucrurile mici, eu sunt pregătit să fac faţă numai provocărilor uriaşe, visurilor colosale, aventurilor fantastice. Pe hârtie, toate datele sunt de partea mea. Îţi arăt tot, planuri, calcule, cu asta mă ocup, de ani buni.
Permiteţi-mi să raportez. Mă numesc Zangra, sunt locotenent la fortul Belonzio. E foarte aproape ziua în care duşmanul va sosi şi când va sosi… voi deveni erou. Dar aşteptând acea zi, uneori mă plictisesc şi-atunci plec în oraş să văd fetele zâmbind, dar ele vorbesc despre dragoste, iar eu – despre caii mei… Mă numesc Zangra, sunt comandant la fortul Belonzio… E foarte aproape ziua… E foarte aproape ziua… E foarte aproape… Mâna repetă aceleaşi cuvinte sau discul de vinil e zgâriat – nu mai ştiu. Aş putea să-ţi mângâi părul şi să-ţi spun numele. Şi spunându-ţi numele ţi-aş spune, de fapt: „Nu eşti fericită”.
Numele tău încălzeşte, totuşi, micul apartament, îl colorează, îl face să pară mai încăpător. Iar cromatica devine şi mai interesantă în clipa în care îmi spui numele: „Nici tu nu eşti fericit.” Aştept o continuare, o îmbărbătare, orice, dar tu stai şi aştepţi. Tu stai şi aştepţi, aştepţi cuminte următoarea replică.
Oameni nefericiți
Iată-ne, doi oameni care sunt nefericiţi. Doi oameni care se gândesc că într-o zi vor părăsi oraşul acesta, nu ştiu unde vor pleca, dar vor pleca. Îşi vor strânge toate lucrurile şi vor pleca. Mă gândesc cu groază că trebuie să car atâtea bagaje, s-au adunat atâtea lucruri, pe multe le voi lăsa, probabil, în urmă… Aş pleca şi acum, aş pleca şi azi, aş lăsa totul în urmă, toate hainele îmbibate de nefericire, toate cărţile pe care le-am plimbat dintr-o parte în alta, toate pixurile şi creioanele şi toate farfuriile şi linguriţele.
Nemilos, am să continui: „ochii, ochii îţi sunt mai mici, sunt întunecaţi, obosiţi, aproape morţi. Buzele tale zâmbesc, dar ochii, ochii nu se mai minunează, nu mai sclipesc, nu se mai întreabă, nu-şi mai doresc să vadă, să cunoască. Sunt ochii celui care veghează la căpătâiul răposatului, robul lui Dumnezeu etc., aceia care au secat de atâta plâns şi care aşteaptă momentul înhumării.”
Şi apoi încep să-ţi vorbesc de lume, asemeni bătrânilor pe care i-am tot întâlnit pe tren. Îţi vorbesc de tristeţea pe care toată lumea o poartă-n serviete, în mănuşi şi umbrele, în ghetele atent lustruite, în maşinile luxoase, în cataloage şi stilouri, suntem o ţară plină de tristeţe, suntem o ţară de bocitoare. Adormiţi, anesteziaţi, mai punem de-un protest ca să ne convingem că suntem cât se poate de vii, că suflul ne e încărcat de idealuri, de ţeluri măreţe. Duhnim a tristeţe, duhnim a moarte. Îţi spun toate astea, deşi nu vreau să le spun, gura îi dă înainte, iar tu mă priveşti cu un zâmbet chinuit: „da, ai dreptate, ochii, ochii mi-s obosiţi, am obosit să mă tot întreb şi să caut şi să sper”.
Sunt acelaşi copilaş de odinioară – vorbesc despre lucruri pe care nu le înţeleg, cu oamenii mari de care sunt înconjurat în permanenţă. „Impostor”, scrie pe frunţişoara mea. Încerc acum, ca şi atunci, să intru în graţiile oamenilor mari. Pe atunci, numai oamenii mari se mai jucau cu mine. Şi erau atât de încântaţi de geniul meu… Impostor. Dar tu nu ai nevoie de vorbele astea, tu ai nevoie de îmbrăţişări.
Nu trebuie să-ţi spună nimeni nimic. Te uiţi în jur şi ai pleca. Azi ai pleca. Ai lăsa în urmă toate rochiile îmbibate de tristeţe, toate cărţile adunate de-a lungul anilor, toate ceşcuţele de cafea şi toate florile.
Ştii ce? Mie nu-mi pasă de lumea asta strâmbă, de ţara asta, de războaie şi de molime. Nu-mi pasă de teorii, de axiome, de zvonurile distribuite pe Facebook. Nu-mi pasă de civilizaţiile extraterestre şi nici de meciurile de fotbal. Nu îmi pasă şi m-am săturat să mă prefac că îmi pasă, m-am săturat să îmi pierd timpul cu oameni de care nu îmi pasă şi să discut subiecte de care nu-mi pasă nici măcar un pic.
M-am săturat să îmi irosesc timpul în felul ăsta. Îmi spui că sunt nefericit. Aşa e, sunt, îngropat în listele mele, în planurile mele – mereu mâine, mereu mai târziu. Sunt nefericit şi-mi port trupul în hainele pe care le detest, spunând lucruri pe care nu vreau să le spun şi făcând lucruri pe care nu pot să le înţeleg. Cum am ajuns aici? Cum m-am pricopsit cu marioneta asta? Cum fac să mă smulg din ghearele acestor sfori?
Tu mă asculţi şi îmi zâmbeşti. E nedrept, nu ştim dacă mâine va mai veni; ce facem cu ziua de azi, ce facem cu soarele de azi?
Îmi pasă de tine. Îmi pasă de tine. Repet: îmi pasă de tine. În câteva ceasuri se crapă de ziuă, urmează să te trezeşti şi mă vei citi. Îmi pasă de tine, te-aş lua în braţe şi aş fi oraşul tău, cântecul tău, copilul tău. „Deci încă nu m-am trezit”, spui. Te ridici şi mă conduci înspre ieşire: „Hai să repetăm scena. De data asta, poţi să mă priveşti mai mult, înainte de a mă ridica din pat.
Sunt mai frumoasă atunci când dorm. Veghează-mi somnul, nu te grăbi să-mi deschizi ochii. Pe urmă, nu-mi vorbi despre tristeţe, despre revolte, despre lacrimi şi plecări, despre oboseală şi visuri. Încruntarea asta… nu-ţi şade bine, să ştii. De data asta, mă laşi pe mine să fac cafeaua. Nu spune nimic. Ia-mă în braţe, voi înţelege totul. Dacă vrei să-mi spui ceva, totuşi, ca să audă pereţii şi vocea ta, poţi să-mi spui: «Ce facem cu ziua de azi, darling? Ce facem cu ziua asta?» Atât.”
Iar despre canari, mâine.