Şi am început…
Distinse doamne şi domnişoare, stimaţi domni, dragi tovarăşi, vă rog io mult să mă iertaţi pentru că scriu atât de prost. Voi încerca, voi face tot ce îmi stă în putinţă să… să fiu mai bun. Nu-mi propun să produc literatură, daaar vă promit că vă voi primi în casa mea în fiecare zi şi voi învăţa să fiu o gazdă din ce în ce mai bună.
Trebuie să aveţi răbdare, mă ştiţi doar, mi-s tălâmb, învăţ greu până şi cea mai neînsemnată trebuşoară. V-o spun cât se poate de convins, dragii mei: „Something wonderful is about to happen”. Dacă vă hotărâţi să îmi fiţi alături în săptămânile / lunile care urmează, s-ar putea să nu regretaţi.
Sunteţi oameni mai buni, mai viteji, mai deştepţi decât mine, iar asta nu poate decât să mă bucure… cum nu vă puteţi închipui. Totuşi, această bucurie este umbrită, când şi când, de frica de a nu vă supăra. Scriu şi şterg. Şterg, şterg şi scriu. Şi din nou şterg. Şi din nou scriu. Mâinile mele nu au fost nicicând mai ezitante. Da, mi-e teamă să nu vă supăr cu prostia mea… Iar mâinile mele încep să lucreze mai cu spor: „nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, oamenii mari au fost mici”. Da, am să scriu aici zilnic, iar voi îmi veţi ierta totul, pentru că vă sunt drag. Veţi zâmbi şi mă veţi ierta.
Folosesc acest prilej să le mulţumesc tuturor acelora care au visat alături de mine, care m-au ascultat şi m-au îmbărbătat, de-a lungul timpului. Oameni şi oame, vă mulţumesc că aţi rămas, atunci când eu am plecat de lângă mine. Vă mulţumesc că mi-aţi trimis cântece care să-mi lumineze dimineţile. Vă mulţumesc că m-aţi sunat şi mi-aţi spus că vă e dor. Vă mulţumesc că aţi fost aspri şi mi-aţi arătat cât, unde şi cum am greşit. Vă mulţumesc că aţi continuat să luptaţi, acolo unde eu am decis să renunţ. Vă mulţumesc că sunteţi frumoşi şi plini de viaţă şi că munciţi, construiţi, cu drag şi spor.
Vă mulţumesc că-mi rostiţi numele (şi pseudonimul) şi că vă gândiţi la mine, uneori, când vă este greu. Vă mulţumesc că, atunci când nu aveam casă, m-aţi adăpostit şi m-aţi îndrumat. Vă mulţumesc că v-aţi pus obrazul pentru mine în atâtea rânduri. Vă mulţumesc că v-aţi extins universul şi că undeva, într-un locşor, mai sunt şi eu. Vă mulţumesc că mă consideraţi important, fascinant. Vă mulţumesc şi v-o spun şi vouă: „De data asta, chiar e aşa – something wonderful is about to happen”.
Încă mai sunt multe de pus la punct… Încă încerc să găsesc soluţii pentru optimizarea imaginilor, cu Instagram-ul sunt la început de drum şi aş vrea să putem folosi aici şi minunatele feţişoare de pe Yahoo! Messenger. Acum două-trei zile, mi-am reinstalat programul şi vă mărturisesc că mi-au dat lacrimile. Iată, asta era lumea mea, acum trei ani.
Oare ce mai face Ş.? Dar B.? Sunt zeci de nume ale căror dulceţuri nu le-am mai gustat de mai bine de 4 ani. Pentru o clipă, te încearcă un gând: „au murit”. Şi da, cumva ai dreptate. Au murit. Aşa cum ţi-a murit cactusul, acum o zi. S-a culcat pe o parte şi te-a făcut să tresari: un hoit, în ghiveciul pe care tocmai l-am cumpărat. Amâni operaţiunea de scoatere a hoitului din pământ, pentru că te-ncearcă un sentiment straniu: să mai aşteptăm două zile. Anul 2015 a fost precum în poza de mai sus: mâncare puţină, nesănătoasă şi la ore târzii. Planuri peste planuri, cumpărături la Mega Image.
Musafiri grozavi, gazdă mai puţin grozavă. Şi câteva fotografii mai mult sau mai puţin reuşite, de la câteva evenimente. Câteva concluzii trase. O listă cu tot soiul de cărţi care ar merita citite. O altă listă cu filme faine. O canapea extensibilă care a fost martora atâtor zile pe care le-am numit „de coşmar”. În schimb, am scăpat-o de praf, în fiecare sâmbătă. Uneori miercuri. Alteori joi… Şi tot canapeaua asta m-a auzit spunându-mi, pe la un 3 AM: „Vreau să cânt.”
La mulţi ani, Andrei Huţuleac!
Astăzi este ziua actorului Andrei Huţuleac. Nu îl voi lăuda prea mult, o fac alţii, cu prisosinţă. Ne-am întâlnit în câteva dăţi, când era gazdă (împreună cu Alex Bogdan) a serii de poezie de la UNATC . Ne-am strâns mâinile de prea puţine ori şi am vorbit prea puţin, dar mi-a plăcut atât de mult domnul Huţuleac, încât am decis să-i zic, în secret, prieten. Îl citesc, scrie„poeziilaprimamana” . Îmi place. Iată un fragment din „fix 00:33” (când am citit-o prima oară, acum un an, era fix 3), o #poezielaprimamana #desezon:
„nu mai pricep nimic
din ce-ar fi putut să fie femeie
dar știu că mi-e dor
să-mi târăsc tălpile bocancilor prin zăpadă
și când întorc capul să văd patru urme nu două
și mâinile mele înmănușate să țină la rândul lor alte mâini
care transpiră sub lână
să îmi înghețe nasul și să-l încălzesc
sărutându-mă ca eschimoșii
să mângâi coate și genunchi
și să mă minunez astfel de îmbinările ei
să mi se umple nasul de păr
și să nu mai pot respira
să mă gâdile pielea pielea pielea
pielea să mă gâdile…”
şi aşa mai departe.
La mulţi ani, domnule Andrei Huţuleac. Rămâi acolo… Când o să se audă prin târg, când o să am mai mult de 5 vizitatori pe lună, voi bate la uşa dumitale, pentru o poveste… în exclusivitate.
Despre canari, mâine.
